www.antipsychiatry.org - in Romanian

Exista boala psihica?

                      

                                                   Lawrence Stevens, J.D.

 

                                                    traducere in limba romana de Miruna Popa

 

          Toate diagnosticele si tratamentele psihiatrice, in special in biopsihiatrie, presupun existenta unei entitati numita boala mentala, de asemenea cunoscuta si sub numele de boala psihica sau dezordine mentala. Ce se intelege prin boala sau dezordine ? In sens semantic, boala (dis-ease, in engleza) semnifica opusul starii de liniste sau de confort. Dar prin boala noi nu intelegem orice care poate perturba linistea, din moment ce o asemenea definitie ar insemna ca sunt boli si pierderea unei slujbe, un razboi, o recesiune economica sau o cearta intre soti.  In cartea sa “Is Alcoholism Hereditary ?” (“Este ereditar alcoolismul ?”), psihiatrul Donald W. Goodwin, M.D., discuta definitia bolii si conclude “Bolile sunt un ansamblu de fenomene pentru care oamenii consulta doctorii. … Doctorii sunt consultati pentru problema alcoolismului si prin urmare alcoolismul devine, dupa aceasta definitie, o boala”(Ballantine Books, 1988, p.61). Acceptand aceasta definitie, daca pentru vreun motiv anume oamenii consulta doctorii despre cum trebuie solutionat un dezacord intre soti sau intre doua tari vecine, asemenea probleme ar trebui de asemenea calificate ca boli. Dar este evident ca nu asemenea lucruri se inteleg prin conceptul de “boala”. De-a lungul discursului sau asupra definitiei bolii, dr. Goodwin recunoaste ca exista “o definitie mai stricta a bolii care necesita prezenta unei caracteristici biologice anormale”(ibid.). In aceasta brosura voi arata ca nu exista nici o anomalie biologica resposabila pentru declansarea asa-numitei boli mentale sau boli psihice si ca in consecinta boala mentala nu exista din punct de vedere biologic. Poate mult mai important, totusi, voi arata ca boala mentala nu are nici o existenta non-biologica – in afara de sensul in care acest termen este folosit pentru a indica dezaprobarea unui aspect al personalitatii individului. 

          Ideea ca boala mentala are o realitate biologica este usor de respins. In 1988, Seymour S. Kety, M.D., profesor emerit in stiinte neuropsihiatrice si Steven Matthysse, Ph.D., profesor asociat de psihobiologie, ambii de la Facultatea de Medicina a Universitatii Harvard au scris : “o lectura impartiala a literaturii recente nu furnizeaza clarificarea sperata pentru ipoteza catecolaminelor si nu ofera nici o dovada convingatoare asupra celorlalte diferente biologice care ar caracteriza creierele pacientilor cu boli mentale”(“The New Harvard Guide to Psychiatry”, Harvard Univ. Press, p.148). In 1992 un grup de experti reunit de Biroul Congresului american pentru evaluare tehnologica (U.S. Congress Office of Technology Assessement) a concluzionat : “Raman multe intrebari despre biologia bolilor mentale. De fapt cercetarea nu a reusit inca sa identifice cauzele biologice specifice pentru nici una din aceste boli. … Bolile mentale sunt clasificate pe baza de simptome pentru ca nu exista inca markeri biologici sau teste de laborator pentru ele”( “The Biology of Mental Disorders”, U.S. Gov`t Printing Office, 1992, p.13-14, 46-47). In cartea sa “The Essential Guide to Psychiatric Drugs” (“Ghidul elementar al medicamentelor psihiatrice”), Jack M. Gorman, M.D., profesor de psihiatrie la Universitatea Columbia, spunea “noi nu stim cu adevarat ce anume provoaca bolile psihiatrice” (St. Martin`s Press, 1990, p.316). In cartea sa “The New Psychiatry” (“Noua psihiatrie”), Jerrold S. Maxmen, M.D., profesor de asemenea la Universitatea Columbia, sustinea : “In general nu este recunoscut faptul ca psihiatrii sunt singurii medici specialisti care trateaza boli care, prin definitie, nu au cauze sau remedii pe deplin cunoscute. … Un diagnostic ar trebui sa indice cauza bolii mentale, dar asa cum voi arata mai tarziu, de vreme ce etiologia celor mai multe boli mentale nu este cunoscuta, sistemele diagnostice curente nu o pot reflecta”(Mentor, 1985, p.19&36 – subliniere in original). In cartea sa “Toxic Psychiatry”, psihiatrul Peter Breggin, M.D., spunea :”nu exista nici o dovada care sa demonstreze ca bolile psihologice sau psihiatrice au o componenta genetica sau biologica” (St. Martin`s Press, 1991, p.291).

          Uneori se sustine ca existenta originii biologice a bolii mentale a fost demonstrata de  medicamentele psihiatrice care “vindeca” (impiedica) gandirea, emotiile sau comportamentul care determina boala mentala. Si acest argument este usor de respins : sa presupunem ca cineva canta la pian si ca nu va place interpretarea lui. Sa presupunem ca l-ati fortat sau l-ati convins sa ia un medicament care i-a produs un handicap atat de sever incat nu a mai putut canta deloc la pian. Acest lucru poate demonstra ca modul in care canta la pian era cauzat de o anomalie biologica care a fost remediata de medicament? Oricat de lipsit de sens este acest argument, este foarte des utilizat. Majoritatea, daca nu toate medicamentele psihiatrice sunt neurotoxice, producand dezabilitati neurologice generalizate, mai mult sau mai putin pronuntate. Asadar, aceste medicamente impiedica comportamentele nedorite si pot produce dezabilitati mentale atat de mari, astfel incat acea persoana sa nu mai poata simti deloc supararea, tristetea sau “depresia”. Dar sa pretinzi ca aceasta este “vindecarea” este absurd. Sa extrapolezi de aici si sa spui ca medicamentul a vindecat o anomalie biologica care se afla la baza emotiilor sau comportamentelor nedorite este la fel de absurd.

          Cand sunt confruntati cu lipsa de dovezi ca boala psihica este o entitate biologica, anumiti aparatori ai conceptului de boala mentala afirma ca aceasta poate exista si poate fi definita ca “boala” fara sa fie generata de o anomalie biologica. Combaterea ideii de boala psihica ca entitate non-biologica necesita o abordare mai aprofundata decat argumentul biologic.

          Oamenii sunt socotiti ca fiind bolnavi psihici numai atunci cand gandirea lor, emotiile lor sau comportamentul lor este contrar la ceea ce este considerat ca acceptabil, adica atunci cand ceilalti (sau pacientii insisi) manifesta o aversiune fata de ei. O metoda de a arata absurditatea calificarii unui anumit fenomen ca boala nu pentru ca este cauzat de o anomalie biologica, ci doar pentru ca noi il dezaprobam este observarea modului in care sistemele de valori pot varia de la o cultura la alta si  examinarea modului in care aceste valori evolueaza de-a lungul timpului.        

          In cartea sa “The Psychology of Self-Esteem” (“Psihologia amorului propriu”), psihologul Nathaniel Branden, Ph.D., scrie : “Una dintre sarcinile fundamentale ale psihologiei este de a furniza definitii ale sanatatii mentale si ale bolii mentale. … Dar nu exista nici un acord global intre psihologi si psihiatrii asupra naturii sanatatii mentale sau a bolii mentale – nu exista definitii general acceptate, nici un etalon fundamental dupa care sa se masoare o stare psihologica sau alta.  Multi specialisti recunosc ca nu pot fi stabilite definitii sau standarde obiective – ca un concept de baza, universal aplicabil al sanatatii mentale este imposibil. Ei sustin ca din moment ce un comportament care este privit ca sanatos sau normal intr-o cultura, poate fi considerat ca nevrotic sau deviant in alta, toate aceste criterii sunt prejudecati culturale.Teoreticienii care sprijina aceasta pozitie de obicei sustin ca cea ma buna definitie a sanatatii mentale este conformitatea cu normele culturale. Astfel ei declara ca o persoana este sanatoasa din punct de vedere psihologic in masura in care este “bine adaptata” culturii sale. … Obiectiile evidente pe care o asemenea definitie le ridica sunt : dar daca valorile si normele unei societati date sunt irationale ? Sanatatea mentala poate sa conste in a avea o existenta bine adaptata la o situatie irationala ? Ce se poate spune despre Germania nazista, de exemplu ? Un angajat al statului nazist care se simte senin si fericit acasa si in mediul sau social este un exponent al sanatatii mentale ?”(Bantam Books, 1969, p.95-96, subliniere in original). Dr. Branden comite aici mai multe greseli. In primul rand el confunda moralitatea cu rationalitatea spunand ca respectul pentru drepturile omului este rational cand de fapt nu este o problema de rationalitate ci mai degraba o problema de moralitate.  Dr. Branden este psihologic si emotional atat de blocat si orbit de propriile sale valori incat este evident incapabil de a vedea aceasta diferenta. In plus dr. Branden exprima cateva din valorile sale: respectul pentru drepturile omului este un lucru bun, iar violarea drepturilor omului (ca in nazism) este un lucru rau. El mai sustine ca violarea acestor valori este proba “irationalitatii” sau a bolii mentale. Desi profesionistii psihiatriei si ai psihologiei “clinice” nu vor admite si adesea nici nu sunt constienti de acest lucru, aceste discipline in esenta lor trateaza valorile – valori ascunse sub un lustru verbal, dand impresia ca ei nu apara valorile, ci ca promoveaza sanatatea mentala. Raspunsul la intrebarea pe care o pune dr. Branden este : o persoana care traieste in Germania nazista si care era bine adaptata in acel mediu era “mental sanatoasa”, judecata dupa valorile societatii sale. Judecata dupa valorile unei societati care respecta drepturile omului, ea era la fel de bolnava (metaforic vorbind) ca si restul culturii sale. Din punctul meu de vedere, sustin ca o asemenea persoana este moralmente “bolnava”, cuvantul “bolnava” neavand aici un sens literal, ci o semnificatie metaforica. Pentru o persoana ca dr. Brandon care crede in mitul bolii mentale, o asemenea persoana este literal bolnava si are nevoie de un doctor. Diferenta este ca o persoana ca mine isi recunoaste valorile drept ceea ce sunt : acelea ale moralitatii. In general, cel care crede in existenta bolii mentale, ca de pilda dr. Branden, citat in acest pasaj, are aceleasi valori ca si mine dar le confunda cu sanatatea.

          Unul dintre cele mai ilustrative exemple este homosexualitatea, care a fost oficial definita ca boala mentala de American Psychiatric Association (Asociatia Psihiatrica Americana) pana in 1973. Homosexualitatea a fost definita ca boala mentala la pagina 44 a cartii de referinta a Asociatiei Psihiatrice Americane, DSM-2 : Manualul Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mentale (editia a doua), publicata in 1968. In aceasta carte homosexualitatea era categorisita ca “deviere sexuala”. In 1973 Asociatia Psihiatrica Americana a votat pentru eliminarea homosexualitatii dintre categoriile sale diagnostice oficiale ale bolilor mentale. (vezi “An Instant Cure”, Time magazine, 1  aprilie 1974, p.45). In a treia editie a acestei carti care a fost publicata in 1980 se spune ca “homosexualitatea insasi nu este considerata o boala mentala” (p.282). In editia din 1987 a “The Merck Manual of Diagnosis and Therapy”(“Manualului Merck de diagnoza si terapie”) se sustine : “Asociatia Psihiatrica Americana nu mai considera ca homosexualitatea este o boala psihiatrica”(p.1495). Daca boala mentala ar fi fost intr-adevar o boala in acelasi sens in care bolile fizice sunt boli, idea de a sterge homosexualitatea sau orice alta boala dintre categoriile patologice printr-un simplu vot ar fi la fel de absurd ca si cum un grup de medici ar vota stergerea cancerului sau a pojarului dintre categoriile de boli. Dar boala mentala nu este “o boala ca celelalte boli”. Spre deosebire de celelalte boli fizice unde sunt tratate realitati fizice, “boala” mentala este in intregime o chestiune de valori, exprimand ceea ce este corect sau gresit, potrivit sau nepotrivit. Intr-o perioada homosexualitatea parea atat de ciudata si greu de a fi inteleasa incat a fost necesar sa se invoce conceptul de boala mentala pentru a o explica. Dupa ce homosexualii au facut un spectacol suficient de mare si si-au aratat “forta numerica” si au revendicat o anumita acceptare sociala, nu a mai fost necesar si nu a mai parut potrivit a se explica homosexualitatea ca boala.

          Un exemplu intercultural este sinuciderea. In multe tari, ca de pilda in Statele Unite si Marea Britanie, o persoana care se sinucide, care comite tentative de sinucidere sau care se gandeste serios la acest lucru este considerata bolnava psihic. Totusi acest lucru nu a fost intotdeauna adevarat de-a lungul istoriei si nici astazi nu este valabil in toate culturile mapamondului.  In cartea sa “Why Suicide?” (“De ce sinuciderea ?”) psihologul Eustace Chesser arata ca “nici hinduismul, nici budismul nu au obiectii intriseci fata de sinucidere si in anumite forme de budism autoincinerarea se crede ar conferi un merit special”. El de asemenea mai arata ca “celtii dispretuiau asteptarea batranetii si declinul fortelor. Ei credeau ca cei ce se sinucid inainte ca puterile lor sa scada merg in cer si aceia care au murit datorita unor boli sau care au devenit senili, merg in iad – o interesanta rasturnare a doctrinei crestine” (Arrow Books Ltd., London, England, 1968, p.121-122). In cartea sa “Fighting Depression”, psihiatrul Harvey M. Ross, M.D., remarca ca “in anumite culturi se asteapta ca sotia sa se arunce pe rugul funerar al sotului” (Larchmont Books, 1975, p.20). Probabil cel mai cunoscut exemplu al unei societati in care suicidul este acceptat social este Japonia. Mai degraba decat sa se gandeasca la sinucidere sau la “hara-kiri”, cum o numesc japonezii, ca fiind aproape intotdeauna cauzata de o boala mental sau psihica, japonezii in anumite circumstante considera sinuciderea ca fiind un lucru normal, social acceptat, ca de pilda pentru a-si salva onoarea sau cand cineva este umilit de un anumit gen de esec. Un alt exemplu care arata ca sinuciderea este considerata de japonezi ca fiind normala si nu un act de nebunie este acela al pilotilor kamikaze pe care Japonia i-a utilizat impotriva Marinei Americane in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.  Lor le era furnizat destul combustibil doar pentru o calatorie intr-un singur sens, o misiune sinucigasa, pana unde erau localizate fortele de atac ale Marinei Americane si isi prabuseau intentionat avioanele in navele inamicului. Nu au existat niciodata piloti kamikaze americani, sau cel putin nici unul sprijinit de guvernul Statelor Unite. Motivatia acestui fapt consta in atitudinile diferite fata de sinucidere in Japonia si in Statele Unite. Se poate ca sinuciderea sa fie comisa in Statele Unite doar de persoane cu boli psihiatrice, iar in Japonia sa fie savarsita de oameni normali ? Sau acceptarea sinuciderii in Japonia este un esec sau un refuz de a recunoaste prezenta anomaliilor psihologice care trebuie sa fie prezente cu necesitate pentru ca o persoana sa decida in mod voluntar sa-si puna capat vietii ? Soldatii kamikaze au fost bolnavi psihici sau ei si societatea din care proveneau aveau valori diferite de ale noastre ? Chiar si in Statele Unite, nu este adevarat ca in timpul razboiului virtualele acte de sinucidere comise din solidaritate pentru camarazii de arme sau din patriotism nu sunt considerate ca acte de nebunie ci mai degraba ca acte de curaj ? De ce consideram asemenea oameni ca fiind eroi mai degraba decat bolnavi psihici ? Se pare ca noi condamnam (sau “diagnosticam”) persoanele suicidare ca nebuni sau ca bolnavi psihici doar atunci cand isi pun capat vietii din motive egoiste ( ca de exemplu : “nu mai suport sa traiesc”) mai degraba decat pentru beneficiul altor persoane. Problema reala pare sa fie mai degraba egoismul decat sinuciderea.

          Ceea ce arata aceste exemple este ca “boala mentala” este o forma de devianta fata de ceea ce oamenii vor sau asteapta in orice societate particulara. “Boala psihica”  se refera la orice aspect al mentalitatii umane care nu poate fi tolerat de persoana care il eticheteaza.

          Situatia a fost adecvat rezumata intr-un articol al revistei Omni din noiembrie 1986 : “Bolile vin si se duc. Chiar conceptul de nevroza al lui Sigmund Freud a fost abandonat in varianta originala a DSM-3 (1980). In 1973 membrii Asociatiei Psihiatrice Americane au votat pentru stergerea tuturor referintelor la homosexualitate ca boala psihica. Inainte de acest vot a fi homosexual era considerata o problema psihiatrica. Dupa vot boala a fost data uitarii. “Este o chestiune de moda”, spunea dr. John Spiegel, profesor la Universitatea Brandeis, care in 1973, cand au izbucnit discutiile asupra homosexualitatii, era presedintele APA. “Si moda se schimba”(p.30).

          Ceea ce este gresit la o asemenea abordare este ca descrie oamenii ca avand “boli” psihiatrice sau psihice doar pentru ca ei nu corespund unor idei pe care si le-ar putea face un asa-zis diagnostician sau alti oameni, despre cum ar trebui o persoana sa fie la nivelul imbracamintei, comportamentului, gandirii sau al opiniei. Cand acest comportament implica violarea drepturilor celorlalti, noncomformismul fata de normele sau valorile sociale trebuie sa fie tinut in frau sau oprit prin diferite masuri, ca de exemplu prin legea penala. Dar sa numesti noncomformismul sau comportamentul reprobabil o “boala” sau sa presupui ca trebuie sa fie cauzat de o boala doar pentru ca este inacceptabil potrivit valorilor actuale, nu are nici un sens. Ceea ce ne determina pe noi sa facem acest lucru este ca nu stim motivele reale ale gandirii, emotiilor sau ale comportamentului care displace. Cand nu intelegem adevaratele motive ale unor comportamente, cream mituri pentru a le da o explicatie. In secolele trecute oamenii se foloseau de mituri cu spirite malefice sau posesiuni demonice pentru a explica gandirea sau comportamentele inacceptabile. Astazi cei mai multi dintre noi cred in mitul bolii mentale. Credinta in entitati mitologice, ca de pilda spiritele rele sau boala mentala ne da iluzia intelegerii unor fenomene ; sa crezi intr-un mit este mult mai usor decat a-ti recunoaste propria ignoranta.

          Sa numesti gandurile, emotiile sau comportamentele dezaprobatoare “boala mentala” ar putea fi scuzat daca boala ar fi un mit util, dar nu este. Mai degraba decat sa ne ajute sa tratam persoanele tulburate sau suparatoare, mitul bolii mentale ne distrage de la intelegerea problemelor reale cu care trebuie sa ne confruntam. Mai degraba decat sa fie cauzate de un “dezechilibru chimic” sau de alte probleme biologice, noncomformismul, nerespectarea normelor si reactiile emotionale care sunt numite boli psihice sunt rezultatul dificultatilor intalnite de oameni in satisfacerea trebuintelor lor si totodata rezultatul unui comportament pe care oamenii l-au invatat de-a lungul vietii. Solutiile sunt de a-i invata pe oameni cum sa-si satisfaca trebuintele, cum sa se comporte si folosirea puterilor legale necesare pentru a-i constrange sa respecte drepturilor celorlalti. Acestea sunt insa sarcinile educatiei si ale legii, nu cele ale medicinii sau ale terapiei.      

 

 

AUTORUL, Lawrence Stevens este un avocat a carui practica a inclus reprezentarea “pacientilor” psihiatrici. El a publicat o serie de brosuri despre diferitele aspecte ale psihiatriei, incluzand medicamentele psihiatrice, electrosocurile si psihoterapia. Brosurile lui nu se supun legii dreptului de autor. Sunteti invitati sa faceti copii pentru a le distribui.